Ard ca vechiul codru, ce nu piere,
Sub insistentele raze ce-l încing,
Codru ce deşi i-ntr-una-n ardere,
Iubirea-i vie…, flăcările n-o ating…
Paşii mi se pierd adânc în pãdure,
Pe furiș, freamãt bizar îmi dã fiori,
E duhul, de strãfund a genunii pure,
Ce căutător mă face a-i fi, deseori…
Mă simt ca pierdut, în inima codrilor,
Uitat de timp, pe poteci fără sfârșit,
Simțind flacără, jar-n lumina ochilor,
Sfios pășind pe drum de soartă ursit…
Doar tu pădure, suflet-mi-ai înveselit,
Sunt fericit-acum-n gând, ca niciodat,
Şi scriu, iute-mi aştern visul dezvelit,
Cum mintea-mi ce străbate, ne-ncetat…
Lângã tine verde iubire-n nor plutesc,
Cu tine vreau sã zbor dară spre infinit,
Îmi eşti drag înger, curcubeul ceresc,
În oda-mi șopt de îndrăgostit înpătimit…
frumos...:)
RăspundețiȘtergere