- Mă dor gândurile, mă dor toate amintirile pe care nu le pot transpune în cuvinte…
- Toate se zbat convulsiv, în mintea mea şi se lovesc de colţurile tăioase ale regretelor…
- Gânduri pe care nu le pot sincroniza cu prezentul. Ecoul lor oscilează dintr-o emisferă cerebrală într-alta...
- Gânduri care mă fac să mă trezesc în mijlocul nopţii, pe care le visez, care-mi întorc lăuntricul pe dos, care mă mângâie şi pe care le respir în loc de oxigen…
- Gânduri cu care trăiesc, pe care aş vrea să le rostesc sau măcar smerite-n cuvinte, din când în când, fi-vor versuite pe foaia albă…
- Și atunci, cuvintele mă supun, mă inspiră, mă fascinează…
- Le simt, cu fiecare celulă din mine, ştiind bine că fiecare literă, o să mă doară ca fierul roşu imprimat pe epidermă…
- Fiecare gând în verb-nbrăcat, o să mi se fixeze proeminent în gât. Noduri de cuvinte…
- Gustul lor de rugină, mirosul tomnatic, au reflexe roşiatice, de parcă m-am născut cu ele în gând…
- Vor mişuna grăbite şi haotice, mă vor cuprinde în zborul lor, mă vor îmbăta cu nectar afrodiziac, mă vor zăpăci şi voi cădea poate în suave uitări…
- Nu vreau să le înec în cerneală şi să le sparg în fițe poetice pe hîrtie. Voi învăţa să mă joc de-a cuvintele amintiri şi să mă gândesc la negândiri…
- Nu vreau să le închid în albe versuri, nu vreau să le încorsetez în stiluri şi să rup avid din simplitatea lor…
- Vreau să roiască ca un stup de albine nemuritoare deasupra ființei mele în repetate transfuzii de tăceri colorate…
De vorbă cu destinul…
Oare, mã preferi “plebeu”-n zboru-i frânt…
Cu aripi nesclipitoare-n lumea-ast aparte,
Sã nu fiu optimist, ci mai degrab-nfrânt?…
Sã rãmân la stadiul, cicã, visãtor poet,
Desculţ pe palma-ţi cea prea fierbinte?
Ştiu, nu-s dintre clasici, n-am deci antet!
Preferi sã fiu cerebral, deci, “cuminte”?
Plãmãdit-am cu drag, fereastrã deschisã,
Simţind nerãbdarea zborului viselor mele,
Prin geamurile-ngheţate de teamã-nchisã,
În iernile impuse apriori, de fixaţii mentale…
N-ai simţit cã sufletu-mi vis de dor, în nevoi,
Ți-aseamãnã, fâlfâind cald-n glas hypnotic…
Tânjind sã potoleascã a umbrii fricii, şuvoi,
Viscolind prin somnul impus, chiar haotic?...
Sinceritatea-mi e o scrisoare de dragoste,
Barbotând în rânduri, stil și rime prăfuite…
O mânã alunecând pe un pian, ca o pacoste,
Într-o mutã simfonie a cuvintelor-ţi nerostite...
Zalele îndoielii ferecate-n tăcere…
Şi mã-ntreb acum, cum s-a-ntâmplat?!
Cãci demersu-mi a fost drum anevoios,
Cu teamă de penibil, iubirea am cântat...
Dar acum, cãzui pradã cuvântu-i nespus,
Şi stau legat în zalele îndoielii, puternice,
Nici azi nu mi-a rãspuns, asta, m-a rãpus.
O vorbã, un semn, doar aşteptãri veşnice...
Tristeţea şi-a înfipt colţii în sufletul meu,
De-a fi poet nebun, caraghios, e ideea,
Încerc s-o alung, dar va rãmâne mereu,
Tãcerea-i crudã-mi caligrafiazã odiseea…
Dar, eu sper să înțeleg cândva, în viitor,
De ce cuvântul vers, m-a ales pe mine,
Și mi-a purtat inima sus, fulg, pe-un nor,
Rătăcindu-mi cărările visului, atât de bine ...
